luni, 25 august 2014

Clipa de poezie

Va propun un poet, Eduard Zalle, cu a cărui versuri am făcut cunoștință prima data la un concert al altui constănțean Walter Ghicolescu.
Mi-au placut, am cautat si am mai găsit versuri de ale domniei sale, apoi i-am gasit pagina de Facebook, si de acolo, din cand in cand, ma mai bucur de poeziile sale. Cum nu sunt egoist, imi permit sa va prezint si voua cateva

Zăpezi siberiene (Umbre violet)

Ştiam şi eu, ştiai şi tu
Că între noi e numai Nu.
Zăpezi siberiene nechemate
Ne-ngroapă sufletele moarte.

Noi doi, de noi nu avem timp
Şi nu mai ştim ce anotimp
Ne intră azi în calendar
Pe calul negru, funerar.

Eu nu sunt eu, tu nu eşti tu,
Nu spunem Da, rostim doar Nu.
Zăpezi siberiene nestătute
Ne-ngroapă inimile mute.

Ştiam şi eu, ştiai şi tu
Că între noi cresc munți de Nu.
Zăpezi siberiene nechemate
Ne-ngroapă sufletele fade.


Inițiere (Cântec lui Merlin)

Învaţă-mă să-ţi fiu pe plac,
Când să vorbesc şi când să tac,
Să te ascult când tu îmi ceri,
Să fiu atent la gesturi şi păreri.

Învaţă-mă şi haina cum să port,
La gât, cravatei cum să-i fac un nod,
Cum să mă-ncalţ, cum să păşesc
Pe drumurile care încă, şerpuiesc.

Învaţă-mă să te aştept târziu,
Fruntea, în palme să îţi ţiu
Când îmi adormi în braţe obosită,
Iar gura ţi se-nchide nevorbită.

Învaţă-mă cum să visez cuminte
Când lumea-n jurul meu mă minte,
Când plouă şi e frig, şi este zloată,
Când frunza pică galbenă şi moartă.

Învaţă-mă să râd doar pentru tine
Şi să te bucur, să ne fie bine.
Să nu ştiu ce-i urâtul, ce e ura,
Să râd mânzeşte şi cu toată gura.

Învaţă-mă să-ţi perii părul dimineaţa,
Să îţi alung din suflet vântul, ceaţa.
Cât lapte în cafea să pun
Şi cât să ung felia cu magiun.

Învaţă-mă să fiu şi răbdător
Când vreau în patul tău să mă strecor,
Când doar instinctul mă îndeamnă
Şi uit ce dragostea, cu-adevărat, înseamnă.

Învaţă-mă să înţeleg femeia,
Arată-mi unde îşi ascunde cheia
Cu care-n suflet să-i pătrund.
Învaţă-mă cum eşti, cum sunt...


Păcat (Poezii din vremurile vechi (1977-1990))

Ştiu că mai trăieşte undeva femeia
Pentru care eu nu am cântat.
Lacrimile mele reci mai simt furia
Versului nervos şi cadenţat.

Ştiu că pentru ea această stare
Are o valoare de ecou
Şi că eu, rănit de-această clipă,
Mă îngrop în stihul cald şi nou.

Iar când totul nu era hazard,
Ci doar lacrimă şi suflet, şi iubire,
N-am iertat femeia care iartă
Şi mă-ngrop câineşte-n amintire.

Chinul meu e-o mare mult prea lină,
Iar păcatul meu e-un munte sfânt.
Te iubesc, femeie necântată,
Şi-ncepând de astăzi am să-ţi cânt.

Ştiu că mai trăieşte undeva femeia
Ce-a iubit poetul blestemat.
Versul meu a spart acum tăcerea
Pentru care-atunci nu a cântat.

Lăudăroşenie (Poezii din vremurile vechi (1977-1990))

Mă ştiu golit de cuvinte
Ca un ulcior fără minte
Care, beat, a căzut de pe masă
Pierzându-şi locul în casă.

Mi-am vândut pana, modestia
Şi-am făcut un pact cu Mesia:
Să facă din mine un geniu,
Unul ce va trăi un mileniu,

Prins de glorie, primenit de succese.
Venin, poezia mea o să verse!
Să mă ţineţi minte până-n mormânt,
Altul ca mine nu se va naşte curând!


Bucurie (Poezii din vremurile vechi (1977-1990))

M-a iubit o doamnă brună.
Ochii ei aprinşi de humă
Îmi păreau doi stropi de Lună.
S-o culegi cu bobu-n floare
Până soarele răsare.
Risipită peste câmp
S-o dezmierzi cu braţul stâng.

Şi când jocul ţi se prinde
Toate zilele le-ai vinde,
Să rămâi mut de cuvinte.
Până cerul cade-n ploi
Să-i iubeşti şi sânii goi.
M-a iubit o doamnă brună,
M-a iubit ca o nebună…

Dincolo de cuvinte (Inscripţie pe gheaţă)

Te-aş fi iubit cum numai eu mai ştiu,
Dar sunt neisprăvit, sunt damblagiu,
Mă-mpiedic şi mai cad, mă mai ridic
Şi mă hrănesc cu vise din nimic.

Iar mi se rupe apa în fâşii
Pe buzele-mi crăpate şi pustii,
Saliva mea cuvintele îneacă,
Cuvintele cu gust de piatră seacă.

Te-aş fi urât cum nu am învăţat,
Cu blestemul în vorbe strecurat,
Dar nu ştiu farmecul să-mi ţin
Şi mă hrănesc cu vise din puţin.

Te uită, mi se frânge apa toată
Pe gura mea nevrednică şi moartă
Şi limba mea cuvintele sugrumă,
Cuvintele cu gust de mătrăgună.

Dar peste apă, tot rămân cuvinte
Şi eu mă-nchid în ele mai cuminte,
Aşa neisprăvit şi damblagiu.
Te-aş fi iubit cum numai eu mai ştiu...

Când şi când (Cântec lui Merlin)

Când şi când, de dorul tău,
Îl întreb pe Dumnezeu
Unde eşti şi ce mai faci?
Am nevoie de un vraci

Să-mi panseze rana grea.
N-am crezut că vei pleca
Fără să priveşti-napoi.
Ai uitat, oare, de noi?

Fără tine mi-e mai greu
Şi mă-ntreb de-atunci, mereu:
Va mai trece vreme multă?
Mă întreb. Nimeni n-ascultă.

Te-am iubit şi te-am urât,
Dar nu cred că aş fi vrut
Să te pierd aşa uşor…
Plânge luna sub un nor.

Străzile ştiau că pleci
Şi păstrează încă, reci,
Urmele ce le-ai lăsat
În asfaltul mutilat.

Suflă vântul rece, toamna,
Şi împrăştie de-a valma
Frunze crude, frunze vechi.
Încă-mi stăruie-n urechi

Glasul tău ca o părere.
Îl păstrez ca pe-o avere,
Singura ce mi-a rămas.
Am nevoie de răgaz

Să gândesc unde-am greşit.
Plânge marea răguşit…
Mi-este frică de-ntuneric,
Mă-nspăimântă valul sferic

Ce se zbuciumă întruna.
Sub un nor, tot plânge luna.
Când şi când, de dorul tău,
Îl întreb pe Dumnezeu.


Femeile care mi-au fost aproape (Trandafirii unei cauze pierdute)

Femeile care mi-au fost aproape
M-au legănat pe munţi, pe ape,
M-au sărutat pe ochii goi
În fiecare luni şi joi.

Şi le-am iubit neîndoios
Când prea curat, când păcătos,
Suit pe calul-heruvim,
Celebru azi, ieri anonim.

Femeile care mi-au fost aproape
Mi-au picurat stele pe pleoape,
Pe buze-argint de lună nouă
Să mă iubească muze, nouă!

Le-am adorat când mi-a fost greu,
Plângând, râzând în felul meu,
Culcat în iarba unui vis,
Infern atunci, azi paradis.

Femeile, aproape mi-au rămas
Şi le visez cu sufletu-n extaz,
Cu lacrimi calde-n ochii goi
În fiecare luni şi joi.


miercuri, 20 august 2014

Cheile Vârghişului

Rezervaţia naturală Cheile Vârghişului, situată la graniţa dintre judeţele Covasna şi Harghita, este una dintre cele mai sălbatice, spectaculoase şi pitoreşti zone din Transilvania – cu stânci calcaroase de înălţimea unor zgârie-nori, printre care şerpuiesc pâraie repezi de munte.

În Cheile Vârghişului sunt peste 120 de peşteri mai mari sau mai mici, iar aici trăieşte una dintre cele mai mari colonii de lilieci din Carpaţii Orientali, motiv pentru care zona reprezintă nu doar o atracţie turistică, ci şi un loc de documentare pentru cei interesaţi de aceste vietăţi ciudate.

In Cheile Vârghişului merită vizitate Peştera mare de la Mereşti, Peştera Calului şi Peştera Tătarilor, în care se spune că se adăposteau localnicii împotriva năvălirilor tătare. În această rezervaţie naturală se află şi un parc dendrologic, dar şi o poiană a narciselor despre care prea puţină lume a auzit. La Vârghiş pot fi văzute şi alte specii de flori ocrotite de lege, cum ar fi bujorii galbeni.

Eu am facut drumul forestier de la Varghis (avizat Interzis circulatiei publice !), si cred ca a fost o alegere proasta, pentru ca e murdar rau de gropi ce uneori devin amentatoari pentru baia de ulei a masinii... Oricum, cu masina am reusit sa scot o medie orara de 12 km / ora, ceea ce este dublu vitezei cu pasul, ba chiar un pic mai repede ...
Insa efortul va va fi pe deplin rasplatit, prin imaginile pe care le puteti vedea.
 
 
































luni, 18 august 2014

Roua cerului

Am regăsit-o in turbaria Hammas - ce apartine de Baile Balvanyos, insa prima data am facut cunostinta la 5-6 km mai sus, in Turbaria Mohos - de langa Lacul Sf. Ana.
E o planta frumoasa. fotogenica, si in plus, e rara
Științific :

Roua cerului (Drosera Rotundifolia)

Roua cerului face parte din familia Droseraceae si este una din putinele plante carnivore intalnite in tara noastra. Se dezvolta in locuri mlastinoase, pe zacaminte de turba, iubeste apa si semiumbra. Se gaseste in nordul Europei, mai rar in centrul si sudul ei, in America de Nord, in toata Siberia, Corea, Japonia si Noua Guinee. In Romania apare in Rezervatiile naturale si este ocrotita de lege. Poate fi crescuta si in ghiveci. Drosera are radacinile slab dezvoltate, iar frunzele pornesc dintr-o rozeta bazala cu diametrul de 3-5 centimetri. Din mijlocul rozetei de frunze apare tulpina florala, inalta de pana la 25 centimetri.  Frunzele au petiolul lung si sunt acoperite de perisori glandulari care secreta in varf o substanta mucilaginoasa, lipicioasa, incolora, asemanatoare unor picaturi de roua, de unde vine si numele plantei. Florile sunt deobicei de culoare alb sau roz, sunt solitare, grupate intr-o inflorescenta scorpioida. Inaltimea maxima atinsa de planta este de 10- 80 cm. In fitoterapie este utilizata intreaga planta si se recolteaza in perioada de inflorire, in iulie sau august. Continutul chimic al plantei este:  1% compusi naftochinonici: plumbagina, droserona si carboxi-oxi-naftochinona; 1,5% tanin, acizii: formic, propionic, butiric, citric, benzoic, galic, un ferment proteolitic asemanator pepsinei, un glicozid scindibil de emulsina, enzime, compusi flavonici, un antocianozid, 4-9% substante minerale. Proprietatile sale sunt: are efectul spasmolitic al plombaginei asupra bronhiilor, calmeaza spasmele tusei convulsive, antispastic intestinal, antibiotic, cicatrizant. 
Uz intern:
- bronsita, colici intestinale, tuse, raguseala, stari simpaticotonice, astm bronsic – sub forma de infuzie, tinctura.
Efecte adverse:
- Consumata in cantitati mari planta este toxica


























Filmul caprurarii pradei