Traian Dorz

Traian Dorz (n. 25 decembrie 1914, în cătunul Râturi (azi Livada Beiusului) din comuna Mizies, judetul Bihor - d. 20 iunie 1989) a fost un poet si detinut politic din România.

Literatura sensibilității religioase românesti a avut în poetul Traian Dorz una din vocile sale de o expresie cu totul aparte, am putea spune unica, prin profunzimea trăirii religioase.

"Versurile lui Traian Dorz, în naivitatea lor divină, amintesc de colindele sau de ninsoarea cu fulgi albi de zăpadă a ochilor mamei mele. Acum, când poezia lui izvorăște în verbul stelar şi ceresc, noi, colegii lui mai tineri, îl sărbătorim ca pe un moș-strămoş." (Nichita Stănescu)

Învaţă de la toate

Învaţă de la apă să ai statornic drum,

Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.

Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,

Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.

Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,

Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.

Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,

Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,

Învaţă de la toate, că toate-ţi sânt surori,

Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.

Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,

Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.

Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,

Învaţă de la apă să nu dai înapoi.

Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,

Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.

Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,

Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.

Învaţă de la greieri – când umerii ţi-s grei

Şi du-te la furnică să vezi povara ei.

Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,

Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.

Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,

Învaţă de la toate, că totu-i trecător.

Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,

Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!

Voi numai de viaţa asta

Voi numai de viaţa asta

vă-ngrijoraţi şi vă vedeţi

cum n-aţi avea decât viaţă

—Voi oare moarte nu aveţi?

Doar trupu-acest vă robeşte

pe el puneţi întregul preţ

de parcă sunteţi numai trupul

—Voi suflet oare nu aveţi?

La clipa aceasta-i cereţi totul

ei vă jertfiţi, ai ei vă vreţi

dar oare numai Astăzi este

—Voi veşnicie nu aveţi?

Urziţi la fapte vinovate

nepăsători şi îndrăzneţi

dar oare nu este-o răsplată

—Voi oare Dumnezeu n-aveţi?

***

Eu n-am vrut să scriu versuri,

poeme şi cântări

ce gâdilă urechea

şi inima o-nmoaie,

ci-am vrut să rup zăvoare,

am vrut să sparg cărări 

spre cer şi libertate,

din iad şi din noroaie.

Am vrut să-mbrac oştire

cu număr nesfârşit

din fiecare carte

să-mi plece o coloană

de luptători cu suflet

şi braţ nebiruit

pornind să spargă încă

o linie duşmană.

Din orice gând să-mi iasă

o sabie ţintind

în cuib viclean de şarpe,

în inimă de iudă

şi-n mână de satană

ce umblă uneltind 

să fure munca celui

ce plânge şi asudă.

N-am vrut să strig cuvinte,

ci-am vrut să trag săgeţi

puternice şi multe

cu negreşită ţintă

am vrut să sun alarme,

am vrut să rup peceţi

am vrut să-mpiedic răul

să fure şi să mintă.

Cântarea-i numai forma

sub care-mi ies plecând

ostaşii-acestei lupte

de-un suflet şi-o credinţă

ce oricâţi sunt, să meargă

coloane, rând pe rând,

să lupte-n orice parte

spre-aceeaşi biruinţă.

...O, dragi cântări a-mele,

plecaţi cum v-am dorit

în linii largi de luptă

pe-ntins din zare-n zare

şi nu mai staţi din drumul

viteaz şi strălucit

decât când o să sune

Cereasca Încetare.

Luptaţi să nu ajungeţi

în mână la vrăjmaş

şi-ajunse, nu-i daţi sprijin

în lupta lui vicleană, 

păstraţi-vă şi scutul

şi spada de ostaş

nălţând Solia Sfântă

şi-n tabăra duşmană.

Plecaţi-mi, rânduri sfinte,

mai multe an cu an,

mai îndrăzneţ, mai sigur,

mai ager în mişcare

cu fiece săgeată

să-nfrângeţi un duşman.

– Aşa să vă găsească

Hristos pe fiecare!

Eram copil 

Eram copil, trecea zăpada,

Eu cu tristeţe-o petreceam,

Mi se părea că iarna trece,

Mi se părea, dar eu treceam.

Eram crescut, treceau cocorii,

Priveam la ei pînă-i pierdeam,

Mi se părea că vara trece,

Mi se părea, dar eu treceam.

Eram gîndind pe malul apei,

Cu unda ei la pas mergeam,

Mi se părea că unda trece,

Mi se părea, dar eu treceam.

Priveam ades cum zboară norii,

Şi frunzele zburînd priveam,

Mi se părea că ele zboară,

Mi se părea, dar eu zburam.

Mi se părea cîndva că alţii,

Crezînd, se-nşală, şi-i plîngeam,

Mi se părea că-s ei pierduţii,

Mi se părea, dar eu eram.

Azi recunosc cu-amar Iisuse,

Lîngă trecutul meu pustiu,

Cît am pierdut prin nepăsare,

Cît am pierdut văd prea tîrziu.