Evtuşenko

Evgheni Aleksandrovici Evtușenko (n. 18 iulie 1933) este un poet rus. Reprezentant de seamă al "dezghețului" după moartea lui Stalin, a fost una dintre primele voci umaniste care s-au făcut auzite în spațiul comunist-totalitarist sovietic, ca apărătoare a libertății individuale. (Wikipedia)

Evgheni Evtușenko - FOTO: RIA Novosti

Iubire

Te iubesc mai mult decât natura,

Fiindcă tu natura însăşi eşti,

Decât libertatea mi-eşti mai dragă -

Fără voi, ca un ocnaş trăieşti.

Te iubesc cu toată nebunia,

Ca pe-un hău, nu ca pe-un drum de roţi,

Te iubesc mai mult decât se poate,

Cât de mult - să înţelegi nu poţi.

Fără noimă te iubesc întruna,

Şi când beau şi-atunci când spun prostii;

Mult mai mult decât pe mine însumi 

Te iubesc. Vreau sigură să fii.

Te iubesc mai mult decât pe Shakespeare

Decât toate cele pământeşti,

Mi-eşti şi decât muzica mai dragă,

Pentru mine, muzica - tu eşti!

Te iubesc mai mult decât speranţa

Gloriei, în veac de vis şi fum,

Decât ţara asta ruginită,

Fiindcă tu eşti ţara mea acum.

Eşti nefericită? N-ai temeiuri!

Nu-L mai mânia pe Cel de Sus.

Decât fericirea mi-eşti mai dragă

şi decât iubirea, mai presus.

Mama

Între mamă şi fiu, nepotrivirea-i totală, ingrată,

mai ales dacă-i unic feciorul şi-adult,

el e ultimul bărbat pe care ea ar vrea să-l dea gata,

cu eleganţa, cu farmecul ei de demult.

Când mama, uşor, pe marginea patului meu se lasă,

după ce şi-a scos din picioare şoşonii ei uzi,

din tristele-i buze, aud intrebarea cumplit de duioasa:

"Ce-i cu tine, băiatul meu? De ce nu m-auzi?"

Dar nici duioşia asta nu stoarce răspunsu-aşteptat,

până când, ca dintr-o prăpastie mă extrag, încă viu,

bolborosind: "Toate-s în regulă... şi-apropo, arăţi minunat!"

Ah, mincinoasele legi ale jocului dintre mamă şi fiu.

Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,

pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...

Mă ascund în clişee: "Hai calmează-te! Ce va fi, vom vedea!"

Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea. Nu mai scot un cuvânt.

Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar

al înstrăinării de sine, de ceilalţi - nu-l putem traversa.

Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei prea lungu-mi calvar,

când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.

Incerţi pot fi doar taţii, dar mama - totdeauna adevărată,

nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.

Mama, venind doar în vizita strict măsurată,

iată crima nevinovată a nemilosului fiu!

Peste ani, cu căinţă târzie venim

la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,

şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim

toate câte n-am putut să le spunem în viaţă

Vârful de păr

Întâlnirea lor de lângă lacuri

A ucis şi ultima speranţă,

Nu-şi puteau vorbi nici despre fleacuri.

Între ei, se aşternea distanţă,

Ca-ntre polii lumii nesfârşite.

Stând pe-o bancă, muţi parcă de veacuri, 

Amândoi părea că duc în spate

Cuiburile lor abandonate, 

Precum două patrii diferite.

Până când, cu-amară ironie, 

Ea îi spuse, şi păru s-o doară:

"Numai vârful părului mai ştie

Cum îl mângâiai odinioară".

Şi-nfrângând a inimii văpaie,

Îi mai spuse-acum la despărţire:

"Mâine, coafeza o să-mi taie 

Şi această ultimă-amintire".

Iar bărbatul, înmuiat ca ceara,

Gura-ncet pe mâna ei apasă

Şi-o porneşte-n noapte către gara

Împuţită dar prietenoasă.

Dar, în amândoi, chiar stând departe,

Va urla aceeaşi rană vie,

Cea mai dureroasă, fără moarte -

Legătura lor pe vecie.

Dormi, iubito!




Sus, pe garduri, sclipesc stropi săraţi, albă-i sarea,
Iar portiţa-i de-acum încuiată. Şi marea
Fumegând şi săltând către diguri, de-a rândul,
Dintr-un soare sărat s-a-nfruptat, devorându-l.

Dormi, iubito! Oh, dormi! Sufletul meu vrea pace.
Stepa, munţii... şi ei dorm acum, n-au ce face.
Ciobănescul cam şchiop şi cu claia prea mare
Chiar prin somn îşi mai linge lanţul lui plin de sare.

Marea-n tropot şi crengile scormonind ca vătraiul
Şi zăvodul din lanţ ce-şi trăi-n tihnă traiul,
Împreună cu mine, toţi, mereu împreună,
"Dormi, iubito!" îţi spunem acum. "Noapte bună!"

Dormi, iubito! Şi uită că ne-am certat vreodată.
Ne-om trezi, împăcaţi, în lumina curată.
Stând în fân, somnoroşi, vom simţi cum ne vine,
Dinspre beci, un parfum de iaurturi gruzine.

Cum aş face, o, cum, să-nţelegi astea toate?
Dormi, iubito! Hai, dormi! Şi-ai să vezi că se poate.
Fără lacrimi, prin somn, să zâmbeşti şi să-ţi pară
Că flori multe aduni şi că-ţi iei, bunăoară,
O mulţime de rochii frumoase, de vară.

Vrei să murmuri ceva? Tu îmi eşti tot avutul.
Cât ai oare de gând să frămânţi aşternutul?
Înveleşte-te-n somn, înfăşoară-te-n vise,
Toate căile, vezi, îţi sunt astfel deschise,
Câte, trează fiind, ţi-au părut interzise.

E absurd să nu dormi, când ai cum şi ai unde,
Tot ce-ţi urlă prin cap, în străfunduri se-ascunde.
Ochii tăi, care-adună şi raiuri şi-abisuri,
Sub pleoape-or simţi abur moale de visuri.

Dormi, iubito! Mă-ntreb ce te ţine-acum trează?
Al copacilor zvon? Marea ce delirează?
Sumbre, vagi presimţiri? Sau jigniri anonime?
Ori, chiar eu, măgării ţi-am tot spus, o mulţime?

Dormi, te rog! Nu-i nimic de făcut, ştii prea bine,
Dar sunt gata să jur: vina nu-mi aparţine.
Iartă-mă, dacă poţi! Şi iubeşte-mă-oleacă!
Poate-n somn, supărarea cea grea o să-ţi treacă.

Dormi! Pământul şi noi - suntem toţi o fiinţă!
Cu explozia lui, veşnic ne ameninţă.
Vreau la piept să te ţin, într-o lume nebună,
Iar de ne-om prăbuşi, să cădem împreună.

Dormi, iubito! Nu vreau să te ştiu supărată.
Dormi şi lasă-te-ncet doar de visuri purtată.
Cât de greu se adoarme pe globul enorm!
Dormi, iubito! E timpul! Toţi în jurul tău dorm.

Marea-n tropot şi crengile scormonind ca vătraiul
Şi zăvodul din lanţ ce-şi trăi-n tihnă traiul,
Împreună cu mine, toţi, mereu împreună,
"Dormi, iubito!" îţi spunem acum. "Noapte bună!"