Evgheni Aleksandrovici Evtușenko (n. 18 iulie 1933) este un poet rus. Reprezentant de seamă al "dezghețului" după moartea lui Stalin, a fost una dintre primele voci umaniste care s-au făcut auzite în spațiul comunist-totalitarist sovietic, ca apărătoare a libertății individuale. (Wikipedia)
 |
| Evgheni Evtușenko - FOTO: RIA Novosti |
Iubire
Te iubesc mai mult decât natura,
Fiindcă tu natura însăşi eşti,
Decât libertatea mi-eşti mai dragă -
Fără voi, ca un ocnaş trăieşti.
Te iubesc cu toată nebunia,
Ca pe-un hău, nu ca pe-un drum de roţi,
Te iubesc mai mult decât se poate,
Cât de mult - să înţelegi nu poţi.
Fără noimă te iubesc întruna,
Şi când beau şi-atunci când spun prostii;
Mult mai mult decât pe mine însumi
Te iubesc. Vreau sigură să fii.
Te iubesc mai mult decât pe Shakespeare
Decât toate cele pământeşti,
Mi-eşti şi decât muzica mai dragă,
Pentru mine, muzica - tu eşti!
Te iubesc mai mult decât speranţa
Gloriei, în veac de vis şi fum,
Decât ţara asta ruginită,
Fiindcă tu eşti ţara mea acum.
Eşti nefericită? N-ai temeiuri!
Nu-L mai mânia pe Cel de Sus.
Decât fericirea mi-eşti mai dragă
şi decât iubirea, mai presus.
Mama
Între mamă şi fiu, nepotrivirea-i totală, ingrată,
mai ales dacă-i unic feciorul şi-adult,
el e ultimul bărbat pe care ea ar vrea să-l dea gata,
cu eleganţa, cu farmecul ei de demult.
Când mama, uşor, pe marginea patului meu se lasă,
după ce şi-a scos din picioare şoşonii ei uzi,
din tristele-i buze, aud intrebarea cumplit de duioasa:
"Ce-i cu tine, băiatul meu? De ce nu m-auzi?"
Dar nici duioşia asta nu stoarce răspunsu-aşteptat,
până când, ca dintr-o prăpastie mă extrag, încă viu,
bolborosind: "Toate-s în regulă... şi-apropo, arăţi minunat!"
Ah, mincinoasele legi ale jocului dintre mamă şi fiu.
Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...
Mă ascund în clişee: "Hai calmează-te! Ce va fi, vom vedea!"
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea. Nu mai scot un cuvânt.
Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar
al înstrăinării de sine, de ceilalţi - nu-l putem traversa.
Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei prea lungu-mi calvar,
când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.
Incerţi pot fi doar taţii, dar mama - totdeauna adevărată,
nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.
Mama, venind doar în vizita strict măsurată,
iată crima nevinovată a nemilosului fiu!
Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă
Vârful de păr
Întâlnirea lor de lângă lacuri
A ucis şi ultima speranţă,
Nu-şi puteau vorbi nici despre fleacuri.
Între ei, se aşternea distanţă,
Ca-ntre polii lumii nesfârşite.
Stând pe-o bancă, muţi parcă de veacuri,
Amândoi părea că duc în spate
Cuiburile lor abandonate,
Precum două patrii diferite.
Până când, cu-amară ironie,
Ea îi spuse, şi păru s-o doară:
"Numai vârful părului mai ştie
Cum îl mângâiai odinioară".
Şi-nfrângând a inimii văpaie,
Îi mai spuse-acum la despărţire:
"Mâine, coafeza o să-mi taie
Şi această ultimă-amintire".
Iar bărbatul, înmuiat ca ceara,
Gura-ncet pe mâna ei apasă
Şi-o porneşte-n noapte către gara
Împuţită dar prietenoasă.
Dar, în amândoi, chiar stând departe,
Va urla aceeaşi rană vie,
Cea mai dureroasă, fără moarte -
Legătura lor pe vecie.
Dormi, iubito!
Sus, pe garduri, sclipesc stropi săraţi, albă-i sarea,
Iar portiţa-i de-acum încuiată. Şi marea
Fumegând şi săltând către diguri, de-a rândul,
Dintr-un soare sărat s-a-nfruptat, devorându-l.
Dormi, iubito! Oh, dormi! Sufletul meu vrea pace.
Stepa, munţii... şi ei dorm acum, n-au ce face.
Ciobănescul cam şchiop şi cu claia prea mare
Chiar prin somn îşi mai linge lanţul lui plin de sare.
Marea-n tropot şi crengile scormonind ca vătraiul
Şi zăvodul din lanţ ce-şi trăi-n tihnă traiul,
Împreună cu mine, toţi, mereu împreună,
"Dormi, iubito!" îţi spunem acum. "Noapte bună!"
Dormi, iubito! Şi uită că ne-am certat vreodată.
Ne-om trezi, împăcaţi, în lumina curată.
Stând în fân, somnoroşi, vom simţi cum ne vine,
Dinspre beci, un parfum de iaurturi gruzine.
Cum aş face, o, cum, să-nţelegi astea toate?
Dormi, iubito! Hai, dormi! Şi-ai să vezi că se poate.
Fără lacrimi, prin somn, să zâmbeşti şi să-ţi pară
Că flori multe aduni şi că-ţi iei, bunăoară,
O mulţime de rochii frumoase, de vară.
Vrei să murmuri ceva? Tu îmi eşti tot avutul.
Cât ai oare de gând să frămânţi aşternutul?
Înveleşte-te-n somn, înfăşoară-te-n vise,
Toate căile, vezi, îţi sunt astfel deschise,
Câte, trează fiind, ţi-au părut interzise.
E absurd să nu dormi, când ai cum şi ai unde,
Tot ce-ţi urlă prin cap, în străfunduri se-ascunde.
Ochii tăi, care-adună şi raiuri şi-abisuri,
Sub pleoape-or simţi abur moale de visuri.
Dormi, iubito! Mă-ntreb ce te ţine-acum trează?
Al copacilor zvon? Marea ce delirează?
Sumbre, vagi presimţiri? Sau jigniri anonime?
Ori, chiar eu, măgării ţi-am tot spus, o mulţime?
Dormi, te rog! Nu-i nimic de făcut, ştii prea bine,
Dar sunt gata să jur: vina nu-mi aparţine.
Iartă-mă, dacă poţi! Şi iubeşte-mă-oleacă!
Poate-n somn, supărarea cea grea o să-ţi treacă.
Dormi! Pământul şi noi - suntem toţi o fiinţă!
Cu explozia lui, veşnic ne ameninţă.
Vreau la piept să te ţin, într-o lume nebună,
Iar de ne-om prăbuşi, să cădem împreună.
Dormi, iubito! Nu vreau să te ştiu supărată.
Dormi şi lasă-te-ncet doar de visuri purtată.
Cât de greu se adoarme pe globul enorm!
Dormi, iubito! E timpul! Toţi în jurul tău dorm.
Marea-n tropot şi crengile scormonind ca vătraiul
Şi zăvodul din lanţ ce-şi trăi-n tihnă traiul,
Împreună cu mine, toţi, mereu împreună,
"Dormi, iubito!" îţi spunem acum. "Noapte bună!"
