Spiridon Popescu - (2)

Este un poet contemporan drag inimii mele
Nu apare la TV,  nu este pe FB, rar găsești câteva noutăți despre el.
Dar poezia lui este, si eu ma bucur de ea, si ma bucur de faptul ca l-am descoperit.
Poeziile celebre, ce l-au consacrat gasiti si aici : http://isimion.blogspot.ro/2011/10/spiridon-popescu.html, aceasta postare vine sa aduca alte versuri
Am păstrat din respect pentru autor (versurile sunt scrise dupa '90) ortografia poetului


NICHITA

Era un domn, nu sta sa se tocmească:
Dădea bacșiș la flori sa înflorească,
Le mituia pe toamne sa se facă,
Prin plopii lui, ca au uitat sa treacă.

Cînd bani de mituit n-a mai avut
S-a dus în cer, sa ia un împrumut.

SEMAFOR
La dorința Poetului de a traversa gradina
Petalele trandafirilor rosii înverzesc..

TRISTETE
M-ai slutit, Poezie,
Mi-ai ascuțit fălcile ca lui Bacovia,
Si-asemeni lui
Nu mi-ai adus nici o satisfacție în timpul vieții.
Îmi spui mereu
Sa mai am puțintică răbdare
Ca moartea mea o sa fie declarata Doliu national
Si însusi Presedintele tarii
O sa-mi depună la mormânt o coroana de flori.
Afla, toanto,
Ca nu ma încălzesc cu nimic toate acestea...
Daca azi, cât traiesc, sunt considerat un gunoi,
Ce-mi pasa mie ca dupa moarte-o sa intru în manuale,
O sa devin subiect obligatoriu la admiterea-n facultate
Si toate editurile ma vor tipari în editii de lux?

CATRENE
                                   1.
 Se pun mereu tot felul de-ntrebari,
Dar nimeni nu se-ntreaba: de ce oare
Tristetea Pasarii e-atît de grea,
Ca nu mai poate Pasarea sa zboare?
                                     2.
 Stingeti lumina, domnilor, de vreti
Sa-mi vedeti pleata ca pe-a voastra: ninsa –
E-asa de pudic trupul meu, încît
Nu-mbatrîneste cu lumin-aprinsa.
                                     3.
Sînt mult mai respectat decît stapînul,
Si mult mai îndragit decît stapîna –
De cîte ori ma întîlnesc cu Moartea,
De-atîtea ori îmi spune: „Sarut mîna!”.
                                    4.
Poate-o sa credeti ca-s cu pluta dus,
Dar eu va spun ce-am auzit si eu:
Cica Divinul Tata si Iisus
Nu ar avea acelasi ADN-u.
                                    5.
Au aruncat cu mine-n Dumnezeu,
Crezînd ca sînt un bolovan, o piatra,
Dar eu eram un cocolos de vata
Si n-a patit nimic Sinele meu.

MI-E DOR DE MINE
Mi-e dor de mine, nu m-am mai vazut
De dinainte de-a ma fi nascut
Si-atunci din fuga doar: o clipa, doua,
C-am fost trimis sa pun pe frunza roua
Si, cum aceasta treaba s-a lungit,
Sinele meu, probabil sictirit
Ca l-am lasat s-astepte, a plecat.
Unde s-a dus? Nici astazi n-am aflat
Si-as da oricît sa aflu caci, va spun,
Chiar mi-e de el un dor nebun, nebun…

SCRISOARE CATRE CRISTIANA
 Multi si-au dorit sa vada
Cum ma îndoi si cad
Din Paradis, de-a dreptul
În flacara din Iad.

Dar m-am caznit, iubito,
Sa nu le fac pe plac –
M-am rezemat de mine
Ca via de arac

CONFUZIE
Au trimis Toamna sa rugineasca frunzele plopului
Dar, cum nu era nici un pic de lumina,
Toamna a confundat frunzele plopului
Cu sufletul meu.

Iata de ce, iubito,
Atunci când îmi pui urechea pe inima,
Nu auzi nici o privighetoare cântând.

ÎMPACARE

Ma parasise Muza exact în vreme-aceea
În care divortase de mine si Femeia…
Singuratatea asta fu grea, da-mi prinse bine –
Îmi gratiai egoul si-l rechemai în mine.

ODA BUCURIEI
(poem în vers negru)
Doamne, cît de scumpe-s toate
Pentru punga mea saraca!… –
Sa-mi pot achita tristetea
M-am împrumutat în banca.

Dor de vers ...

Poem

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa ca ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?

Nichita Stănescu


Una din cele mai scurte, dar dintre cele mai frumoase poezii de dragoste.
Si in format audio dar de pe youtube, recitata de Horațiu Malaiele

George Ţărnea

George Ţărnea (1945 - 2003)



Elegia risipitorului de iubire
Prea usor pierd vremea
Si prea greu strang bani,

Sa mai stiu ce-nseamna
Pretul unor ani.


Dar, cu toate-acestea,
Le ofer mereu
Altor ani, de-a-valma,
Casa-n trupul meu.


Numai sa nu-mi ceara,
De grabiti ce sunt,
Vreo scadenta-n schimbul
Nimbului de sfant.


Ca nu am nici starea
Sa ma pot schimba,
Nici sa-i zic iubirii,
Dintr-o data - ba!


Prea lumesc de tanar
Si prea-n toi petrec,
Sa-mi umbreasca firea
Anii care trec.


Scrisoare de bun rămas
Iubito, câtă lume între noi
Numărători de ploi din doi în doi
Şi dintr-un ochi de dor necunoscut,
Câte zăpezi pe buze ne-au crescut...
Ascultă-mă şi lasă-mă să strig
Mi-e frică de-ntuneric şi de frig
Şi nu mai vreau să ştiu până la sfârşit
Cine-a iubit frumos, cine-a greşit
Cine-a făcut spre noapte primul pas
Cine-a plecat din joc, cine-a rămas
Cine şi-a smuls pereţii rând pe rând
Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând
Cine a pierdut şi cine a câştigat
De toate înlănţuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult în celălalt
Sub cerul prea străin şi prea înalt
Când am să uit cum sună glasul tău,
Decât tăcerea, ce-mi va fi mai rău
Şi cum să pot sub stele înnopta
Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?
Numărători de ploi din doi în doi
Iubito, câtă lume între noi.


Balada blondelor iubiri
E frumos, e prea frumos la tine-n suflet
E târziu, e prea târziu la mine-n gând
Împărtăşim, împărtăşim aceeaşi taină
Dar nu se ştie, nu se ştie până când.


Prea multe păsări cardinale
Între iluzii se rotesc
Contaminând cu ascensoare
Misterul nostru pământesc.


Îmbătrânim de fericire
Într-o mansardă fără flori
Lăsând păpuşi fără adresă
Pentru serbările din zori.


Visăm frumos aceeaşi moară
Ascunsă-n tragicul decor
Şi măcinăm aceleaşi lacrimi
Când dau părinţii telefon.


Suntem lucizi până la sânge
Nedespărţiti până la cer
Şi nici nu ştiu după iubire
Ce se cuvine să-ţi mai cer.


Cuvintele îşi pierd căldura
Într-un sărut de protocol
Şi tot mai vinovate păsări
Dau eşafoadelor ocol.


Sub fruntea mea se face noapte
În ochii tăi se face zi
Şi renunţăm să mai cunoaştem
Ce stele ne-ar putea păzi.


Declanşatorul de plăceri
Acelaşi vin - cu nobilă sorginte -
În multe feluri poate fi sorbit
Şi poţi uşor uita de cele sfinte
Dacă, privindu-l, te şi laşi orbit.


Cunoscători si neofiţi - grămadă -
I se robesc, prin patimă şi zel,
Ori cad sleiţi de muncă la plămadă,
Dar preţuirea e de-un singur fel...


Aşa încât, se cere cumpătare
Şi multă cumpănire, feţii mei,
Cu cât vorbesc eu despre vin mai tare,
Pe voi vă ducă mintea... la femei


Reflex 13
În ochii tăi mă vindec
şi mă sclad,
Ne ţinem, unul altuia,
de cald
Sau noaptea, poate,
numai de urât...
Eu nu te-ntreb
de unde-ai coborât,
Tu nu mă-ntrebi cât stau
şi unde plec...
Şi, uite-aşa, trec zilele,
cum trec,
Şi, uite-aşa, vin nopţile
cum vin,
Dar dacă încă vreau să te mai ţin,
Din când în când, visând,
pe braţul meu,
O altă zi se va-ntâmpla mereu
Şi-o altă noapte se va-ntoarce-n noi,
Să ne convingă, totuşi, pe-amândoi,
Cât de frumos e cerul şi de-nalt
Privit, prin somn, cu ochii celuilalt


Balada morţii repetate
Spune-mi că vrei şi pot să zbor
Printr-un vârtej ameţitor,
Până răsar la tine-n prag,
Să-mi mori de dor, să-ţi mor de drag...


Spune-mi că vrei şi pot s-ajung
Pe-un drum, oricât ar fi de lung,
Doar ca să-ţi vin în ajutor,
Să-mi mori de drag, să-ţi mor de dor




Chiar şi iubirea poate să ucidă
Chiar şi iubirea poate să ucidă,
Când se supune preţului de cost
Şi dovedeşte astfel să fi fost
Prea dreaptă, prea egală, prea lucidă.


Mai norocos rămâne drumul prost
Decât o cale dreaptă şi rigidă,
Când e constrânsă viaţa să decidă
Între minuni şi pământescul rost.


Să tremuri fără somn şi-n aşteptare,
Când peste vis perdelele se trag
Şi disperarea bântuie mai tare,


Fără să ştii nimic despre cel drag,
Dar să cunoşti cereasca desfătare,
Când umbra sa dă buzna peste prag.

Egloga destinului tragic
Poporul meu contemplativ
A fost belit în mod festiv.
Să ştie chiar de la-nceput
Pe mâna cui a încăput
Şi să n-aştepte ani mai buni
De la marmita cu minuni.
Că el, oricum, din post în post,
E învăţat s-o ducă prost
Şi hărăzit sa fie trist...
M-apucă plânsul, deci exist!

Bacovia...

Prafuita, venita din alt veac, vocea lui Bacovia citind "Cu voi", ce rezonanta, ce fior...

Cu voi 

Mai bine singuratic si uitat,

Pierdut sa te retragi nepasator,

In tara asta plina de humor,

Mai bine singuratic si uitat.

- O, genii intristate care mor

In cerc barbar si fara sentiment-

Prin asta esti celebra-n Orient,

O, tara trista, plina de humor.

Uneori imi e dor de Nichita...

Nichita Stanescu -Soldatul si pasarea

- Esti trist asta-seara, îi spuse pasarea, 
vad eu ca esti trist...
- Nu, nu – raspunse soldatul, 
- Si totusi pari trist, zise pasarea cea alba, 
pari trist.
- Nu, nu sunt trist, raspunse soldatul, 
nu, nu.
- Esti trist asta-seara, vad eu, 
ai ceva pe suflet – mai zise
pasarea alba.
- Nu, nu sunt trist – si lasa-ma-n pace!
se rasti la ea soldatul.
Pasarea se desprinse de pe bratul lui
si zbura fâlfâind din aripile ei mari
si albe, foarte albe.
- Unde-o fi plecat pasarea aia cuvântatoare?
se trezi deodata soldatul, vorbind
singur.

Paunescu

Aflu cu ingrijorare ca Adrian Paunescu este  in stare critica la spital.
Un gand bun, pentru Maestru, cu urari de insanatosire grabnica.

Orice s-ar zice, a fost si este o personalitate puternica, un poet, un om destept, sufletist si patriot.
Doamne, mai lasa-l pe poet !


LIBERTATEA E DE UNICĂ FOLOSINŢĂ
Tragica mea, condamnata mea ţară,
Din nou răstignită şi funerară,
În static şi jalnic galop antigalop,
Între secetă, foamete şi potop.

Tragica mea adorată Românie,
Calea nu ţi se mai ştie,
Asupra ta îşi continuă asaltul
Ba unul, ba celălalt, ba altul.

Mutată cu forţa, de la lei la roni,
Te-au încălecat pigmei autohtoni,
Care te-au trădat şi te crucifică,
Într-o păcăleală aproape mirifică.

Te-au retrogradat urât, cu voia,
După cum i-a mânat paranoia,
Din săracă, te-au făcut mizeră,
În timp ce afacerile lor prosperă.

Vor să te scoată şi de pe hartă,
Ţara mea tristă, de pe linie moartă,
Văduvă între văduvele sărace,
După fiecare război, după fiecare pace.

Şi, acum, când eşti într-o criză majo­ră,
Marinarul mlaştinii mi te devoră.
Ţukalarul lui mic şi obedient
Îţi acoperă florile şi vieţile cu ciment.

A venit o haită portocalie,
Să ia România şi s-o sfâşie,
A furat şi-a minţit şi trădează,
Ciumă ajunsă în ultima fază.

Prin complot, cinism şi bârfă
Vor să te facă o ultimă târfă,
Să te culci cu toţi banii de împrumut
Şi să uiţi cine-ai fost şi ce rang ai avut.

Că ai fost regină între popoare
Şi te respecta, chiar dacă nu te iubea, fiecare.
Sate se sparg, oraşe se-nnămolesc,
Se falsifică specificul românesc.

În spaţiul mioritic, oiţa nu mai trăieşte,
Mai sunt nişte lupi care urlă câineşte
Şi, ca de moarte să se mai spele,
Ciobanul a emigrat între stele.

Vâjâie vântul în orbitele goale
Ale viteazului cu durere de şale,
E târziu şi în ceasuri şi afară
Civilizaţia, acum, stă să dispară.

Ca într-un deochi, ca într-un blestem
În socialism eram bolnavi de sistem,
Ca o pedeapsă cu puşcărie grea,
Lipsa competiţiei ne deprima.

Şi-acum în capitalism ni se-arată
Toată această recesiune turbată,
Pe roşu am prins toate stopurile
Terorizaţi, am trecut toate hopurile.


Ce e tot acest coşmar, pentru Dumnezeu?
Parcă ne e şi mai rău şi mai greu,
Căzută de-o crimă fără căinţă,
Libertatea e de unică folosinţă.

Cei mai mulţi n-au nici dreptul la pâine,
Aparenţă de om, tratament pentru câine,
Dreptatea însăşi, elementară,
A fost ucisă pe un peron de gară.

Stăm cu chirie la noi acasă,
Birurile se înmulţesc şi ne apasă
Şi întrebăm tăişul sabiei
Şi pe cârmaciul nărod al corabiei

Cu ce drept în prăpăd să ne lase,
Cine-i stăpânul propriei noastre case?
Cui i s-a retrocedat, cu minciună vinovată,
Ceva ce n-avusese, de fapt, niciodată?

Melancolica mea Românie,
Fă-ne să ştim că mai eşti vie,
Scutură-ţi pigmeii care te călăresc
Şi gustă o bucată de măr creţesc.

Fă-ţi dreptate, că altfel mori,
Printre atâţia vânzători şi trădători,
Tu eşti o ţară între ţările astrale,
Însângerată-i gloria istoriei tale.

N-au cum să te mai conducă nişte derbedei,
Care, când nu fac pe alţii, fac pe ei,
Vezi că din bun-simţ se şi moare,
Românie de sine stătătoare şi pierzătoare.


Tragică Românie, aflată sub ape,
Ce aproape e potopul, ce aproape!
Poate că n-avem puterea de a-l recunoaşte,
Dar potopul lucrează între berze şi broaşte

Şi ţara ni se pustieşte de tot,
Când pe guvernanţi îi doare în cot
Şi coboară şi ei, din când în când,
Să-i audă pe oameni plângând.

Şi se prefac jenant că regretă,
În sumbrul lor teatru de operetă,
În potop, nici clopotele nu mai bat
Pământul horcăie şi s-a înmuiat.

Poate că te vei răzbuna, odată şi-odată,
Românie minţită, furată şi violată,
Românie de noroi, Românie de icoană,
Caz unic şi tragic de văduvă orfană.
Doar atât am putut aici închega,
O rugăciune pentru învierea ta
Şi te rog eu, cum te roagă fiecare,
Să ieşi din cumplita crucificare.

Şi, din inteligenţă şi din instinct,
Glasul tău să se audă distinct,
Ca-n faţa lumii, în faţa porţii,
Să se adune viii şi morţii!

Şi, ca o-ntoarcere la tine în destin,
Ridică-te, ţară!
Ajută-ne, Doamne!
Amin!


30 iunie 2010
Adrian Paunescu