miercuri, 3 noiembrie 2010

Paunescu

Aflu cu ingrijorare ca Adrian Paunescu este  in stare critica la spital.
Un gand bun, pentru Maestru, cu urari de insanatosire grabnica.



Orice s-ar zice, a fost si este o personalitate puternica, un poet, un om destept, sufletist si patriot.
Doamne, mai lasa-l pe poet !


LIBERTATEA E DE UNICĂ FOLOSINŢĂ
Tragica mea, condamnata mea ţară,
Din nou răstignită şi funerară,
În static şi jalnic galop antigalop,
Între secetă, foamete şi potop.

Tragica mea adorată Românie,
Calea nu ţi se mai ştie,
Asupra ta îşi continuă asaltul
Ba unul, ba celălalt, ba altul.

Mutată cu forţa, de la lei la roni,
Te-au încălecat pigmei autohtoni,
Care te-au trădat şi te crucifică,
Într-o păcăleală aproape mirifică.

Te-au retrogradat urât, cu voia,
După cum i-a mânat paranoia,
Din săracă, te-au făcut mizeră,
În timp ce afacerile lor prosperă.

Vor să te scoată şi de pe hartă,
Ţara mea tristă, de pe linie moartă,
Văduvă între văduvele sărace,
După fiecare război, după fiecare pace.

Şi, acum, când eşti într-o criză majo­ră,
Marinarul mlaştinii mi te devoră.
Ţukalarul lui mic şi obedient
Îţi acoperă florile şi vieţile cu ciment.

A venit o haită portocalie,
Să ia România şi s-o sfâşie,
A furat şi-a minţit şi trădează,
Ciumă ajunsă în ultima fază.

Prin complot, cinism şi bârfă
Vor să te facă o ultimă târfă,
Să te culci cu toţi banii de împrumut
Şi să uiţi cine-ai fost şi ce rang ai avut.

Că ai fost regină între popoare
Şi te respecta, chiar dacă nu te iubea, fiecare.
Sate se sparg, oraşe se-nnămolesc,
Se falsifică specificul românesc.

În spaţiul mioritic, oiţa nu mai trăieşte,
Mai sunt nişte lupi care urlă câineşte
Şi, ca de moarte să se mai spele,
Ciobanul a emigrat între stele.

Vâjâie vântul în orbitele goale
Ale viteazului cu durere de şale,
E târziu şi în ceasuri şi afară
Civilizaţia, acum, stă să dispară.

Ca într-un deochi, ca într-un blestem
În socialism eram bolnavi de sistem,
Ca o pedeapsă cu puşcărie grea,
Lipsa competiţiei ne deprima.

Şi-acum în capitalism ni se-arată
Toată această recesiune turbată,
Pe roşu am prins toate stopurile
Terorizaţi, am trecut toate hopurile.


Ce e tot acest coşmar, pentru Dumnezeu?
Parcă ne e şi mai rău şi mai greu,
Căzută de-o crimă fără căinţă,
Libertatea e de unică folosinţă.

Cei mai mulţi n-au nici dreptul la pâine,
Aparenţă de om, tratament pentru câine,
Dreptatea însăşi, elementară,
A fost ucisă pe un peron de gară.

Stăm cu chirie la noi acasă,
Birurile se înmulţesc şi ne apasă
Şi întrebăm tăişul sabiei
Şi pe cârmaciul nărod al corabiei

Cu ce drept în prăpăd să ne lase,
Cine-i stăpânul propriei noastre case?
Cui i s-a retrocedat, cu minciună vinovată,
Ceva ce n-avusese, de fapt, niciodată?

Melancolica mea Românie,
Fă-ne să ştim că mai eşti vie,
Scutură-ţi pigmeii care te călăresc
Şi gustă o bucată de măr creţesc.

Fă-ţi dreptate, că altfel mori,
Printre atâţia vânzători şi trădători,
Tu eşti o ţară între ţările astrale,
Însângerată-i gloria istoriei tale.

N-au cum să te mai conducă nişte derbedei,
Care, când nu fac pe alţii, fac pe ei,
Vezi că din bun-simţ se şi moare,
Românie de sine stătătoare şi pierzătoare.


Tragică Românie, aflată sub ape,
Ce aproape e potopul, ce aproape!
Poate că n-avem puterea de a-l recunoaşte,
Dar potopul lucrează între berze şi broaşte

Şi ţara ni se pustieşte de tot,
Când pe guvernanţi îi doare în cot
Şi coboară şi ei, din când în când,
Să-i audă pe oameni plângând.

Şi se prefac jenant că regretă,
În sumbrul lor teatru de operetă,
În potop, nici clopotele nu mai bat
Pământul horcăie şi s-a înmuiat.

Poate că te vei răzbuna, odată şi-odată,
Românie minţită, furată şi violată,
Românie de noroi, Românie de icoană,
Caz unic şi tragic de văduvă orfană.
Doar atât am putut aici închega,
O rugăciune pentru învierea ta
Şi te rog eu, cum te roagă fiecare,
Să ieşi din cumplita crucificare.

Şi, din inteligenţă şi din instinct,
Glasul tău să se audă distinct,
Ca-n faţa lumii, în faţa porţii,
Să se adune viii şi morţii!

Şi, ca o-ntoarcere la tine în destin,
Ridică-te, ţară!
Ajută-ne, Doamne!
Amin!


30 iunie 2010
Adrian Paunescu

2 comentarii:

  1. "De la un cardiac, cordial"

    "De-aicea, de pe patul de spital
    Pe care ma gasesc de vreme lunga,

    Consider ca e-un gest profund moral
    Cuvantul meu la voi sa mai ajunga.

    Ma monitorizeaza paznici minimi
    Din maxima profesorului grija,

    In jurul obositei mele inimi
    Sa nu ma mai ajunga nicio schija.

    Aud o ambulanta revenind
    Cu cine stie ce bolnav aicea,

    Alarma mi se pare un colind
    Cu care se trateaza cicatricea.

    Purtati-va de grija, fratii mei
    Paziti-va si inima, si gandul,

    De nu doriti sa vina anii grei
    Spitalul de Urgenta implorandu-l.

    Eu va salut de-a dreptul cordial
    De-a dreptul cardiac, precum se stie,

    Recunoscand ca patul de spital
    Nu-i o alarma, ci o garantie.

    Va vad pe toti mai buni si mai umani
    Eu insumi sunt mai omenos in toate,

    Da-mi, Doamne, viata, inca niste ani /
    Si tarii mele minima dreptate!"

    ...........

    Nu am stiut sa il intelegem, nu am avut timp sa il ascultam...
    Acum el are timp infinit sa ne vada cat de singuri am ramas fara de el.
    Poate cine stie...abia acum vom invata sa il citim, si poate de acum abia ii vom patrunde sensul ,,Testamentului "poeziei sale.

    RăspundețiȘtergere
  2. Dumnezeu sa il ierte si sa il duca acolo unde este locul !
    Doamne, Milueste-L si Mantueste-L !
    Omul a murit ! Poetul ramane !

    RăspundețiȘtergere