vineri, 15 aprilie 2011

Caragiale poetul

Declaraţie simbolistă

Domnişoară!
Gându-mi zboară
Spre o fire
Cu simţire
Dulce ca de rai ceresc.

Domnişoară
Rumeoară!
Firea ce în gând zăresc
Şi la care
Sărutare
Gându-mi duce, căci... iubesc...

Pe cosiţe,
Prin altiţe
Şi prin sânu-i rumeor,
Eşti tu Ida,
Eşti candida
Pentru care să şi mor

De ai cere,
Cu plăcere
Primesc... însă, nu mă-nsor

Se poate glumi?
Da şi nu.
Se poate - când ai de-a face cu oameni sănătoşi.
Nu se poate - cu oameni bolnavi.
Se poate - cu oameni veseli şi bine dispuşi.
Nu se poate - cu oameni posaci si mâhniţi.
Se poate - cu oameni de spirit.
Nu se poate - cu oameni proşti.
Se poate - cu literaţi şi artişti.
Nu se poate - cu gloabe literare şi artistice


Semnul
Din toate câte sunt pe lume,
Nu-i una fără semn anume:
După miros cunoşti o floare;
Cunoşti un fruct după savoare;
Un geniu după o gândire,
Şi steaua după o sclipire;
Pe-un om de duh, pe cum priveşte
Şi pe neghiob pe cât vorbeşte;
Cunoşti o pasăre pe glas;
Copoiul de vânat pe nas;
Un câine ori un om turbat
Pe bale şi lătrat;
Cunoşti o fiară
După gheară;
După un fluier, pe mierloi;
După mai multe... pe ciocoi

Da... nebun!
Despreţuiesc onori, avere;
De slavă m-am hrănit destul!
Alt orizont privirea-mi cere:
De-aşa nimicuri sunt sătul!

Să nu-mi azvârle-atotputinţii
Nici o favoare... Nu! n-o vreu!
Am o comoară-n fundul minţii;
De-ajuns îmi sunt acuma eu!

Trec astăzi ignorat prin lume,
Dar, trainic, las în viitor
Un semn, o glorie, un nume
Acestui imbecil popor!

Să linguşesc telurici patemi?
Reptilă eu?... Prea mândru sunt!...

Apollo calea demnă-arate-mi
Pe-acest tâmpit, senil pământ.

Mulţime brută şi ingrată!
Cu-a mea cântare nu putui
În viaţă-mi să te mişc o dată...
Şi-odat'... o să-mi ridici statui.

"A! eşti nebun!" mi-au zis mişeii.
"Da, sunt nebun!" răspuns-am eu...
Ca voi strigau şi fariseii
Crucificând un Dumnezeu!

Tenebre fără fund mă-nghită,
De-oi face din divina harfă
O palidă prostituată
Şi din cântarea mea o marfă!

Pe coardele acestei lire,
Voi întona un cânt sublim:
Poet sunt! nu voi umilire...
Poeţii... nu ne umilim!

Idilă
Ia vezi toanta de Mărie,
Ce gătită-i! Cum şi-a dat
Pe obraz cu rumenie
Şi pe cap cu alifie:
Să se mire toţi în sat.
Ia te uită şi Ilie,
Ce flăcău bun de peţit!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie,
Şi cu cisme s-a-nnoit.
— Fă Mărie, nu dai laba?
— Nu ţi-o dau, măcar să mori!
— Fă, te rog! — Mă rogi degeaba...
— Apoi dac-aşa ţi-e treaba,
Te iau altfel, şi... ori, ori.
— Mă! se vede nu ţi-e bine...
Fii de treabă nu fi prost:
Intri-n iad, sărac de tine!
Ai uitat, nu ţi-e ruşine
Că acum suntem în post!
— Dacă-i post, de ce la Nică
Ochii toată ziua-ţi caşti?
— Meri te plimbă! Ce-i adică.
Numai ochii? Tu... n-ai frică!
Tu aşteaptă pân-la Paşti...
Şi-a plecat pătruns Ilie...
Ce mândreţe de flăcău!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie.
Da-l strângea o cismă rău

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu