marți, 17 mai 2011

Evtuşenko

Evgheni Aleksandrovici Evtușenko (n. 18 iulie 1933) este un poet rus. Reprezentant de seamă al "dezghețului" după moartea lui Stalin, a fost una dintre primele voci umaniste care s-au făcut auzite în spațiul comunist-totalitarist sovietic, ca apărătoare a libertății individuale. (Wikipedia)
Evgheni Evtușenko - FOTO: RIA Novosti



Iubire
Te iubesc mai mult decât natura,
Fiindcă tu natura însăşi eşti,
Decât libertatea mi-eşti mai dragă -
Fără voi, ca un ocnaş trăieşti.

Te iubesc cu toată nebunia,
Ca pe-un hău, nu ca pe-un drum de roţi,
Te iubesc mai mult decât se poate,
Cât de mult - să înţelegi nu poţi.

Fără noimă te iubesc întruna,
Şi când beau şi-atunci când spun prostii;
Mult mai mult decât pe mine însumi 
Te iubesc. Vreau sigură să fii.

Te iubesc mai mult decât pe Shakespeare
Decât toate cele pământeşti,
Mi-eşti şi decât muzica mai dragă,
Pentru mine, muzica - tu eşti!

Te iubesc mai mult decât speranţa
Gloriei, în veac de vis şi fum,
Decât ţara asta ruginită,
Fiindcă tu eşti ţara mea acum.

Eşti nefericită? N-ai temeiuri!
Nu-L mai mânia pe Cel de Sus.
Decât fericirea mi-eşti mai dragă
şi decât iubirea, mai presus.

Mama
Între mamă şi fiu, nepotrivirea-i totală, ingrată,
mai ales dacă-i unic feciorul şi-adult,
el e ultimul bărbat pe care ea ar vrea să-l dea gata,
cu eleganţa, cu farmecul ei de demult.

Când mama, uşor, pe marginea patului meu se lasă,
după ce şi-a scos din picioare şoşonii ei uzi,
din tristele-i buze, aud intrebarea cumplit de duioasa:
"Ce-i cu tine, băiatul meu? De ce nu m-auzi?"

Dar nici duioşia asta nu stoarce răspunsu-aşteptat,
până când, ca dintr-o prăpastie mă extrag, încă viu,
bolborosind: "Toate-s în regulă... şi-apropo, arăţi minunat!"
Ah, mincinoasele legi ale jocului dintre mamă şi fiu.

Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...
Mă ascund în clişee: "Hai calmează-te! Ce va fi, vom vedea!"
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea. Nu mai scot un cuvânt.

Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar
al înstrăinării de sine, de ceilalţi - nu-l putem traversa.
Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei prea lungu-mi calvar,
când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.

Incerţi pot fi doar taţii, dar mama - totdeauna adevărată,
nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.
Mama, venind doar în vizita strict măsurată,
iată crima nevinovată a nemilosului fiu!

Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă

Vârful de păr
Întâlnirea lor de lângă lacuri
A ucis şi ultima speranţă,
Nu-şi puteau vorbi nici despre fleacuri.
Între ei, se aşternea distanţă,
Ca-ntre polii lumii nesfârşite.
Stând pe-o bancă, muţi parcă de veacuri, 
Amândoi părea că duc în spate
Cuiburile lor abandonate, 
Precum două patrii diferite.

Până când, cu-amară ironie, 
Ea îi spuse, şi păru s-o doară:
"Numai vârful părului mai ştie
Cum îl mângâiai odinioară".

Şi-nfrângând a inimii văpaie,
Îi mai spuse-acum la despărţire:
"Mâine, coafeza o să-mi taie 
Şi această ultimă-amintire".

Iar bărbatul, înmuiat ca ceara,
Gura-ncet pe mâna ei apasă
Şi-o porneşte-n noapte către gara
Împuţită dar prietenoasă.

Dar, în amândoi, chiar stând departe,
Va urla aceeaşi rană vie,
Cea mai dureroasă, fără moarte -
Legătura lor pe vecie.

Dormi, iubito!




Sus, pe garduri, sclipesc stropi săraţi, albă-i sarea,
Iar portiţa-i de-acum încuiată. Şi marea
Fumegând şi săltând către diguri, de-a rândul,
Dintr-un soare sărat s-a-nfruptat, devorându-l.

Dormi, iubito! Oh, dormi! Sufletul meu vrea pace.
Stepa, munţii... şi ei dorm acum, n-au ce face.
Ciobănescul cam şchiop şi cu claia prea mare
Chiar prin somn îşi mai linge lanţul lui plin de sare.

Marea-n tropot şi crengile scormonind ca vătraiul
Şi zăvodul din lanţ ce-şi trăi-n tihnă traiul,
Împreună cu mine, toţi, mereu împreună,
"Dormi, iubito!" îţi spunem acum. "Noapte bună!"

Dormi, iubito! Şi uită că ne-am certat vreodată.
Ne-om trezi, împăcaţi, în lumina curată.
Stând în fân, somnoroşi, vom simţi cum ne vine,
Dinspre beci, un parfum de iaurturi gruzine.

Cum aş face, o, cum, să-nţelegi astea toate?
Dormi, iubito! Hai, dormi! Şi-ai să vezi că se poate.
Fără lacrimi, prin somn, să zâmbeşti şi să-ţi pară
Că flori multe aduni şi că-ţi iei, bunăoară,
O mulţime de rochii frumoase, de vară.

Vrei să murmuri ceva? Tu îmi eşti tot avutul.
Cât ai oare de gând să frămânţi aşternutul?
Înveleşte-te-n somn, înfăşoară-te-n vise,
Toate căile, vezi, îţi sunt astfel deschise,
Câte, trează fiind, ţi-au părut interzise.

E absurd să nu dormi, când ai cum şi ai unde,
Tot ce-ţi urlă prin cap, în străfunduri se-ascunde.
Ochii tăi, care-adună şi raiuri şi-abisuri,
Sub pleoape-or simţi abur moale de visuri.

Dormi, iubito! Mă-ntreb ce te ţine-acum trează?
Al copacilor zvon? Marea ce delirează?
Sumbre, vagi presimţiri? Sau jigniri anonime?
Ori, chiar eu, măgării ţi-am tot spus, o mulţime?

Dormi, te rog! Nu-i nimic de făcut, ştii prea bine,
Dar sunt gata să jur: vina nu-mi aparţine.
Iartă-mă, dacă poţi! Şi iubeşte-mă-oleacă!
Poate-n somn, supărarea cea grea o să-ţi treacă.

Dormi! Pământul şi noi - suntem toţi o fiinţă!
Cu explozia lui, veşnic ne ameninţă.
Vreau la piept să te ţin, într-o lume nebună,
Iar de ne-om prăbuşi, să cădem împreună.

Dormi, iubito! Nu vreau să te ştiu supărată.
Dormi şi lasă-te-ncet doar de visuri purtată.
Cât de greu se adoarme pe globul enorm!
Dormi, iubito! E timpul! Toţi în jurul tău dorm.

Marea-n tropot şi crengile scormonind ca vătraiul
Şi zăvodul din lanţ ce-şi trăi-n tihnă traiul,
Împreună cu mine, toţi, mereu împreună,
"Dormi, iubito!" îţi spunem acum. "Noapte bună!"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Alb pe alb

Scriu cu alb pe alb Deşi ştiu că nimeni Nu va putea să citească, Nici chiar eu, După ce voi fi uitat ce am scris. Binele este înt...