marți, 7 iunie 2011

Traian Dorz

Traian Dorz (n. 25 decembrie 1914, în cătunul Râturi (azi Livada Beiusului) din comuna Mizies, judetul Bihor - d. 20 iunie 1989) a fost un poet si detinut politic din România.
Literatura sensibilității religioase românesti a avut în poetul Traian Dorz una din vocile sale de o expresie cu totul aparte, am putea spune unica, prin profunzimea trăirii religioase.
"Versurile lui Traian Dorz, în naivitatea lor divină, amintesc de colindele sau de ninsoarea cu fulgi albi de zăpadă a ochilor mamei mele. Acum, când poezia lui izvorăște în verbul stelar şi ceresc, noi, colegii lui mai tineri, îl sărbătorim ca pe un moș-strămoş." (Nichita Stănescu)


Învaţă de la toate
Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, că toate-ţi sânt surori,
Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,
Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.
Învaţă de la greieri – când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!

Voi numai de viaţa asta
Voi numai de viaţa asta
vă-ngrijoraţi şi vă vedeţi
cum n-aţi avea decât viaţă
—Voi oare moarte nu aveţi?

Doar trupu-acest vă robeşte
pe el puneţi întregul preţ
de parcă sunteţi numai trupul
—Voi suflet oare nu aveţi?

La clipa aceasta-i cereţi totul
ei vă jertfiţi, ai ei vă vreţi
dar oare numai Astăzi este
—Voi veşnicie nu aveţi?

Urziţi la fapte vinovate
nepăsători şi îndrăzneţi
dar oare nu este-o răsplată
—Voi oare Dumnezeu n-aveţi?

***
Eu n-am vrut să scriu versuri,
poeme şi cântări
ce gâdilă urechea
şi inima o-nmoaie,
ci-am vrut să rup zăvoare,
am vrut să sparg cărări 
spre cer şi libertate,
din iad şi din noroaie.

Am vrut să-mbrac oştire
cu număr nesfârşit
din fiecare carte
să-mi plece o coloană
de luptători cu suflet
şi braţ nebiruit
pornind să spargă încă
o linie duşmană.

Din orice gând să-mi iasă
o sabie ţintind
în cuib viclean de şarpe,
în inimă de iudă
şi-n mână de satană
ce umblă uneltind 
să fure munca celui
ce plânge şi asudă.

N-am vrut să strig cuvinte,
ci-am vrut să trag săgeţi
puternice şi multe
cu negreşită ţintă
am vrut să sun alarme,
am vrut să rup peceţi
am vrut să-mpiedic răul
să fure şi să mintă.

Cântarea-i numai forma
sub care-mi ies plecând
ostaşii-acestei lupte
de-un suflet şi-o credinţă
ce oricâţi sunt, să meargă
coloane, rând pe rând,
să lupte-n orice parte
spre-aceeaşi biruinţă.

...O, dragi cântări a-mele,
plecaţi cum v-am dorit
în linii largi de luptă
pe-ntins din zare-n zare
şi nu mai staţi din drumul
viteaz şi strălucit
decât când o să sune
Cereasca Încetare.

Luptaţi să nu ajungeţi
în mână la vrăjmaş
şi-ajunse, nu-i daţi sprijin
în lupta lui vicleană, 
păstraţi-vă şi scutul
şi spada de ostaş
nălţând Solia Sfântă
şi-n tabăra duşmană.

Plecaţi-mi, rânduri sfinte,
mai multe an cu an,
mai îndrăzneţ, mai sigur,
mai ager în mişcare
cu fiece săgeată
să-nfrângeţi un duşman.
– Aşa să vă găsească
Hristos pe fiecare!

Eram copil 
Eram copil, trecea zăpada,
Eu cu tristeţe-o petreceam,
Mi se părea că iarna trece,
Mi se părea, dar eu treceam.

Eram crescut, treceau cocorii,
Priveam la ei pînă-i pierdeam,
Mi se părea că vara trece,
Mi se părea, dar eu treceam.

Eram gîndind pe malul apei,
Cu unda ei la pas mergeam,
Mi se părea că unda trece,
Mi se părea, dar eu treceam.

Priveam ades cum zboară norii,
Şi frunzele zburînd priveam,
Mi se părea că ele zboară,
Mi se părea, dar eu zburam.

Mi se părea cîndva că alţii,
Crezînd, se-nşală, şi-i plîngeam,
Mi se părea că-s ei pierduţii,
Mi se părea, dar eu eram.

Azi recunosc cu-amar Iisuse,
Lîngă trecutul meu pustiu,
Cît am pierdut prin nepăsare,
Cît am pierdut văd prea tîrziu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu