miercuri, 6 iulie 2011

Gică Jigău

Învățătorul din clasa I, și mai apoi, dirigintele meu din clasele V-VIII.
Omul ce mi-a pus creionul în mână - din păcate încă nu era grădiniță la țară - și la sfârșitul anului coronița. Apoi a plecat la facultate, a făcut-o, și s-a întors să ne fie diriginte.
Un om deosebit, un Învățător, un om cu drag de copii.
Eram  o mogâldeață de om, un boț, în care el, învățătorul a suflat și .. s-a făcut lumină. M-a ajutat să descopăr semne, litere,  cifre, sensuri,...
Nu știu de ce, dar am rămas la părerea asta - un învățător / învățătoare este pentru fiecare om un sculptor ce modelează un viitor caracter... Te duci la el așa, ca piatra sau ca lemnul brut, şi el, se uită la tine, te studiază şi începe să îți dea o forma, o frumusețe, o tușă definitorie ... Cu cât el este mai maestru, cu atât ceea ce iese din mâinile lui va arata mai de bine. Acum, o parte din atribuțiile învățătorului le-a preluat educatorul.
Acum copii sunt precoci, la 3 ani jumătate știu deja alfabetul, știu tastele calculatorului, știu să socotească...
La 19 ani, multi știu tot cam atât, dovada : rezultatele la bacalaureat
Aşa încât mulțumiri și multe urări de sănătate domnule profesor Gică Jigău.
Şi dumneavoastră vă datorez mult.

PS. Am căutat şi pe Google de curiozitate și am descoperit următorul articol despre dragul meu învățător  :


Pentru Gheorghe Jigău, elevii de la ţară sunt ca merele frumoase
De 40 de ani, dascălul din Poiana Negustorului înşiră noroaiele ca să aducă lumină în ochii elevilor
Grădina, stupina, vaca, porcii, păsările şi căţeii îi umplu ziua de muncă
Cizmele de cauciuc ajung până la genunchi, apărându-l de noroiul locului. Pantalonii de stofă sunt bine îndesaţi în cizme, de la brâu în sus, arătând ca un dascăl: cămaşă, pulover. Şi în sus, e bine îmbrăcat. Mâinile îi sunt tăbăcite de muncă, iar ochii albaştri te privesc demn, când vioi, când cu o urmă de tristeţe. „Aici am fost eu prima dată învăţător, acu’ 40 de ani. Mi s-a părut groaznic. După o lună jumate, am cerut să plec în serviciul militar. După aceea, am avut post de învăţător în altă parte.
Am făcut Facultatea de educaţie fizică şi sport din Bacău. Am fost al doilea la repartiţie. Puteam să aleg să plec la Năvodari, la Galaţi, la Braşov, dar am ales să vin la ţară, aici, fiindcă voiam, să fac ceva. Şi am făcut. Numai câte spaliere şi bănci sunt făcute de mine. Luam şi bani de acasă, ca să cumpăr scânduri, să fac ceva pentru şcoală. Am făcut o sală de sport minunată în satul meu, Valea lui Ion”, spune profesorul Gheorghe Jigău.
Ca să ajungă la şcoală, merge pe jos câte 6 kilometri
Ca să ajungă din satul lui la şcoala de pe deal, din Poiana Negustorului, profesorul Jigău merge pe jos câte 3 kilometri la dus, 3 la întors. Predă şi la alte 3 şcoli, dar cea din Poiana Negustorului e cea mai amărâtă. Ţine orele pe culoar sau afară. „Un profesor la o şcoală cum e asta trebuie să încerce cumva să facă rost de materiale, pe care să le poată folosi în condiţiile de aici. La noi, la şcoală, numai prin joc se poate face ceva. Copiii nu ştiu ce e ordinea, ce e disciplina. Confecţionăm mingi din cârpe, mai luăm cercuri de la bicicletă, le vopsim şi ne jucăm cu ele. Adun cu copiii beţe din pădure şi fiecare îşi face câte un baston, tot pentru joacă. Din sforile mai groase facem corzi.
Am promisiunea, acum, şi pentru o saltea”, spune, mândru, profesorul. Cu copiii, încearcă să nu se rezume doar la sport. „Le spun să înveţe, măcar cât de cât. Îi mai îndrum şi eu. Îi învăţ să vorbească frumos, corect, să spună paisprezece, nu paişpe. Şi îi mai învăţ şi din valorile sportului. Dacă la fotbal, se îmbrâncesc sau îşi vorbesc urât, îi sancţionez. Trebuie să fii răbdător şi blând cu ei. Te apucă tristeţea când vezi că nici jumătate dintre ei nu pricep ce vrei să le spui. Dar fiecare cărămidă se sprijină pe alta şi abia apoi apare zidul. Ei au nevoie de mult sprijin, de ajutorul cuiva. Copiii de la ţară sunt mult mai necăjiţi – dar au o frumuseţe a lor. E ca un măr, care, chiar dacă are urma unui vierme, tot e frumos.”
Munceşte în gospodărie până seara târziu
După ore, domnul profesor nu are timp de pierdut, fiindcă la ţară, viaţa nu te lasă o clipă să te odihneşti. „Am pământ de cultivat, am animale, stupină. Eu mă ocup de toate. La 6 fără un sfert, mă scol. Până la 7,30, am toate treburile puse la punct. Mulg vaca, dau de mâncare la porci, la păsări, la căţei. Când mă întorc, pe la 12, ud grădina. După-amiaza muncesc la stupină, primăvara stau vreo 2-3 ore în livadă. Abia seara mai apuc să citesc ceva, să văd ce se mai întâmplă prin lume.” Nu ar da casa de la ţară, nici pentru Intercontinentalul din Bucureşti. Dacă ar trebui să trăiască în oraş s-ar simţi ca un condamnat. De când era mic, a locuit la ţară. Mergea pe jos din satul lui până în celălalt, la Blăgeşti, unde învăţa.
„Încălzeam un pietroi şi îl ţineam în mână până la şcoală, ca să nu îmi îngheţe degetele, pentru că vroiam să învăţ.” Aşa şi-a îndrumat şi copiii, care amândoi sunt profesori: unul de informatică, la Buhuşi, altul de franceză şi engleză, la Moineşti. Uneori, când se întâlneşte cu fratele lui, Mihai Jigău, directorul adjunct de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, din Bucureşti, îi spune amar: „Ce faceţi voi acolo, la Bucureşti, şi ce e aici!” (Miruna Covaci)
„E unul dintre cei care vor să facă ceva. Tradiţionala chiuleală nu l-a caracterizat niciodată. E un om blând, talentat, cânta la vioară, picta. Eu îl invidiez, dar el nu ştie asta. E întristat că nu se poate face mai mult pentru şcoala românească. Se întreabă de ce oamenii trebuie să fie marcaţi de simplul fapt că sunt de la ţară.”  -  Mihai Jigău (fratele profului de țară)

EL este, Gheoghe Jigău - Gică cum i se spunea în sat. Iar articolul, preluat de la aceasta sursa http://www.gandul.info/supliment-scoala/dascal-tara-pacoste-dascal-oras-sansa-1018603 surprinde mult mai bine omul şi profesorul care mi-a pus creionul în mână. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu