luni, 8 august 2016

Legenda lui Cobal

El o fi Cobal
Cine n-a auzit de viteazul rege dac Decebal şi de marele împărat roman Traian? Ei, bine, atunci trebuie să ştiţi şi de Dochia, preafrumoasa şi curajoasa prinţesă, ce era chiar sora regelui Decebal. Nu-i de mirare deci că mulţi oftau cu gândul la ea, dorind să o aibă soţie. În taină suferea şi viteazul Cobal, frate al fostului rege Duras, ce domnise mai înainte de Decebal. Mult o iubea Cobal, dar – fiind mai puţin curajos la vorbă – încă aştepta să vină clipa potrivită pentru a-i spune de zbuciumul inimii sale…

Numai că ţara fu cuprinsă în aprig război cu oştirile lui Traian, care chiar se afla  în fruntea legiunilor sale, vrând să cucerească bogata ţară a geto-dacilor.

Şi iată că, plimbându-se într-una din zile printr-o pădure, Traian, care era într-un strai simplu de tot, dădu într-o poiană peste prinţesa Dochia, îmbrăcată oştean. Fiind mult prea hărţuită de grijile acelui război, sora lui Decebal s-a speriat tare de neaşteptata apariţie şi a căzut leşinată… Aplecându-se uimit asupră-i şi dându-i cuşma deoparte, Traian se miră şi mai tare văzând că e vorba de-o fată – şi încă una atât de frumoasă! Ce mai: pe loc se-ndrăgosti de ea!…

S-au mai întâlnit vreo câteva zile în poiana aceea, vorbind de una şi alta, fiindcă şi Dochia prinsese drag de Traian, pe care-l credea un viteaz geto-dac. Doar credinciosul Cobal, mereu aflat pe urmele iubitei, înţelese degrabă cine câştiga loc acum în inima prinţesei. Îndurerat şi fierbând de mânie, el îşi jură să o uite pe Dochia şi să se răzbune crunt pe Traian. Numai că războiul se termină curând, între daci şi romani făcându-se pace din nou. Dar, după trei ani, Traian şi legiunile sale se porniră iar asupra Daciei, având de-astă dată mai multă izbândă. Cetăţile au fost cucerite ori sfărâmate pe rând şi mii de prizonieri au fost trimişi spre falnica Romă. Acolo a ajuns, în lanţuri, şi viteazul Cobal, după ce într-o noapte, îmbrăcat în straie romane, se strecurase chiar până la cortul lui Traian, încercând să-l omoare. Decebal însuşi, înţelegând că năvălitorii nu pot fi stăviliţi, a băut dintr-o cupă otravă pentru a nu cădea în mâinile lor şi a muri astfel liber, precum a şi trăit toată viaţa.
Stanca lui Cobal

Plină de griji şi durere, aidoma multor fugari, Dochia îşi începu bejenia spre părţile de răsărit şi miazănoapte ale ţării, cu gând  de a deveni păstoriţă. Dar… nu-i era sortit să-şi afle alinarea; în căutarea ei pornise însuşi Traian, nemângâiat încă în dragostea sa. Ajunsă tocmai printre stâncile şi păşunile muntelui sfânt Ceahlău, Dochia îşi alese o turmă de oi şi, în liniştea muntelui, prinse a-şi duce traiul de ciobăniţă. Aşa o află pătimaşul Traian. Şi, fiindcă el prinse a-i vorbi pe dată de focul inimii sale, vrând a o lua cu el, Dochia îi aminti că nici nu-l cunoaşte pe nume…

„Sunt împărat, sunt Traian şi aş face orice pentru tine!” – spuse pe nerăsuflate mai marele Romei. Când auzi că îl are în faţă pe însuşi vrăjmaşul de moarte al ţării sale, Dochia îşi reteză de îndată pornirile inimii şi, cuprinsă de ură, se smuci din braţele sale, cătând scăparea spre vârful muntelui sfânt. Ea sprintenă fata, dar şi mai iute Traian, înaripat de clocotul patimii sale. Văzând, îngrozită, că nu are scăpare, Dochia se rugă fierbinte marelui Zalmoxes, să nu o lase în voia duşmanului. Şi-atunci, un trăsnet despică seninul zilei, prefăcând-o în stâncă pe nefericita prinţesă.

Mai spun cei bătrâni că, după mulţi ani, întorcându-se Cobal din temniţele Romei, ajunse, tot întrebând de frumoasa Dochia, până în faţa măreţei stânci născute din disperarea fetei şi milostenia cerului. O plânse bietul de el câteva zile şi nopţi, după care, gândind că viaţa sa nu mai are rost, se aruncă în prăpăstiile muntelui, cu numele iubitei pe buze. Se îndură însă şi de el Zalmoxes, prefăcându-l în stâncă, astfel că imaginea vrednicului şi credinciosului îndrăgostit poate fi descifrată şi azi, tot în piatră, pe culmea Ceahlăului…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu