Dor de vers

Vanitas

Nu-ţi mai pot cânta
Romanţe,
Toate tac
În jurul meu,
Fals se duce
Cursul vieţii,
Negăsind
Un cântec nou...
Agent secret
Mi-a fost iubirea,
Dar nu ştiu când
S-a demascat...
Nu-ţi mai pot cânta
Romanţe,
Şi, desigur,
Le-am uitat.

George Bacovia

Zamfir

Aseara, ne-a cantat si incantat Gheorghe Zamfir. La noul Teatru de Vara, maestrul a cantat din naiul fermecat atat colinde romanesti si internationale, cat si cateva din marile lui succese internationale.
Publicul, numeros in prima parte, venit numai pe baza de invitatii, s-a imputinat pe parcurs.
La intregirea spectacolului si-au mai dat concursul Corul Armonia al Colegiului de Arta Bacau, Grupul Bucharest Singers.

Multumim Maestre !

Fost-am dus de acasa...

Uneori e nevoie si de putina nebunie in viata noastra. Monitonia, din momentul in care se instaleaza, te acapara, te macina, iti ia cheful de viata.

Avem chef de munte, avem chef sa ies, vremea se anunta acceptabila, dar, din pacate, nu am gasit cunostinte cu care sa ies. Mi-am adus aminte, ca pe facebook, era o invitatie de a iesi pe Ceahlau in 3-4 decembrie. Asa ca sambata dimineata, mi-am facut curaj si bagajul si am plecat.

Am ajuns la fix, tocmai mai venise o masina. Am facut cunostinta cu cei de la Ceahlau.org (de fapt cu o parte din ei), am ales traseul, si am plecat. Eram 7, urmand ca sus sa facem jonctiunea cu altii. Grup eterogen : din Bicaz, Piatra Neamt, Bacau, Iasi.

Am socializat, am urcat, vreme excelenta...

Ajunsi pe platou insa, incepem sa simtim vantul care batea in rafale destul de puternice. Trecem pe sub cabana meteo, vedem in zare, spre nord Calimanii, trecem Vf. Lespezi, si ajungem la Cabana Dochia.

Ajungem la cabana, ne cazam, ne intalnim cu grupul ce a venit pe Stanilelor, mancam si punem ochii pe platoul de deasupra Detunatelor. Hotaram sa mergem acolo.

Dinspre Ocolasul Mare si Vf. Ghedeon apar primele semne ca vremea se va strica. Noi mergem inainte, ne croim anevoios drum printre jnepeni... 

Vantul sufla din ce in ce mai tare... Ceata din ce in ce mai deasa. Stefan incearca sa faca fotografii spectacoloase, dar o rafala de vant era cat pe ce sa il doboare ...

Solutia : te faci una cu pamantul/stanca si totul e ok

Ajungem din nou la cabana, ne adunam in sala mica de mese, si incepem sa ne incalzim...

Ne mutam in sala mare, care era plina.

Apoi somn, caldura mare in camera, iar dimineata, incerc sa prind rasaritul de soare. Am prins ceata deasa si rafale de vant de 122 km/h (dupa statia meteo de pe Toaca).

Mergem la Schit, apoi masa, si datorita faptului ca vantul batea destul de tare, hotaram sa coboram mai devreme. Trecem pe la Camera Patrata, coboram pe Lutu Rosu

 Spre Camera Patrata

 Stefan cautand unghiul perfect

 Popas ...

 Lacul Izv. Muntelui

 Laricele cu acele cazute...

 "S-au facut frunze anul asta"

Am ajuns la masini dupa doua zile frumoase petrecute pe Ceahlau.

Unde ni sunt visătorii?

Nu știu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfințit de soare,
Sau decepția, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viață, ca o tristă moștenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric și mâhnire,
Și împrăștie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;


Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniți pe nemuncite,
Triști poeți ce plâng și cântă suferinți închipuite,
Inimi lașe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Și străine de-o simțire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt brațele acestea slabe și tremurătoare?
Ce-s acești copii de ceară fructe istovite-n floare?...


Și în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deșertul lumii ș-al vieții, în neștire,
Când își scaldă toți în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi așa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ș-atâtea frumuseți necunoscute,
Te mai simți atras s-aluneci pe aceleași căi bătute,
Să-ți adormi și tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta țară să te-arăți străin, exotic?...
Cum, când ești așa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit și sila de viață te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te miște nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic și te-ai săturat de toate?


Știi tu încă ce-i viața? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite și profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ți schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de priveliști, ce te-nșală,
Sub imensa și eterna armonie generală?...


Ești de-abia în pragul lumii. Ți-i așa de sprinten gândul.
Câte n-ar ști el să prindă în viață aruncându-l!
Câte frumuseți ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiți poeți: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, și colori, și forme tu le lași să se strecoare,
Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevăruri nerostite încă-ți scapă!
Știu. Am fost și eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deșartă;
Și cu lacrimi stoarse-n silă nu mi-aș mai aduce-aminte
Am bocit și eu... nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!...


Dar când m-am uitat în juru-mi ș-am văzut că e o boală,
Și că toți începătorii, de abia scăpați din școală,
Ofiliți în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Își zădărnicesc puterea, focul tinereții lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală și dureri închipuite,
Când am înțeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereții noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-și roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsând morții în odihna lor de veci,
Și din florile vieții să aleagă și s-adune
În nepieritorul fagur adevăr și-nțelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mișcătoare


Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
A torentelor vieții! Câți eroi, lipsiți de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfârșită și grozavă!
Și, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
Câți martiri pe cari vremea și uitarea îi înghite!


Și când lumea asta toată e o veșnică mișcare,
Unde cea mai mică forță împlinește o chemare,
Și când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă și luptă
În campania aceasta mare și neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-așteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea și descurajarea cântecului tău amar,
Și să-ți cheltuiești puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, și mai sceptici, și mai triști?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeți și de artiști?...
Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii și splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiți de stele, mergătorii înainte,
Sub credințele sfărâmate și sub pravilele șterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere și iubire,
Și cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!


Pentru cei ce prefera sa asculte, o înregistrare in interpretarea marelui Florin Piersic : 

Ovidiu Mihailescu

Daca e miercuri e FOLK.
Aseara a venit la The Stage - Ovidiu Mihailescu.

"In primul rind eu sunt si ma simt folkist, din buna traditie a lui Guthrie, Dylan care pleaca de la cuvintul folk care inseamna din popor, popular, adica o muzica ce se face purtatoare a “vocii poporului” or se stie ca “Vox populi…”
In al doilea rind stiu sigur ca menirea unui folkist este aceea de a spune adevarul! Din acest motiv folkistii nu prea apar la Tv si nu prea sunt agreati de sistem. Emisiunile de folk de la TV dispar repede, iar cele de la radio sunt puse la ore nefericite…
O alta latura a folkistului este legatura lui cu poezia, se stie ca poezia este un mod de a exprima in cuvinte infinitul din om, sau supra-umanul din om (doar una din definitii)… deci si aici este vorba de a transmite un mesaj in concordanta cu spiritual-sufletescul din om." spunea Ovidiu despre el, despre folk.
Nu este foarte cunoscut, nu a rupt gura targului cu slagare, dar Ovidiu are totusi o voce distincta, are ceva de spus, si o spune in felul lui, are voce distincta.

A meritat sa fie vazut ...

Dor de vers

Eşti singur azi şi-mpovărat de tine...

Eşti singur azi şi-mpovărat de tine,
De slavă şi de visuri despărţit,
Dar ai rămas iubitul pentru mine,

Cu cât mai trist, cu-atât mai îndrăgit.

Bei vin mereu, ţi-s nopţile murdare,
Mai ştii dacă trăieşti cu-adevărat?
Şi ochii-ţi verzi cu zvârcoliri de mare
Mărturisesc că pacea n-ai aflat.

Invocă moartea inima-ţi nebună,
Afurisind al soartei pas greoi,
Şi vântul de apus mi-aduce-ntr-una
Din partea ta mustrări şi rugi, puhoi

Spre tine iar, cum pot să viu fierbinte?
Sub cerul pal, aici, în ţara mea,
Ştiu doar să cânt şi să-mi aduc aminte,
Tu nici măcar atât nu cuteza!

Tristeţi sporind, trec zile fără veste...
Ce rugăciuni de dragul tău să fac?
Iubirea mea atât de mare este,
Că n-ai putut nici tu să-i vii de hac.


Şi casa, şi grădina ta întinsă...

Şi casa, şi grădina ta întinsă
Le voi lăsa, chiar pentru-un trai pustiu.
Te voi slăvi în versurile-mi, însă,
Cum n-a făcut femeie-n lume, ştiu.
Iubita-ntr-una vei pândi s-apară
În raiul pentru ochii ei creat,
Iar eu, ieşind la târg cu-o marfă rară -
Iubirea ta - voi scoate-o la mezat.

Cântecul ultimei întâlniri

Stă pieptu-mi gata să se frângă,
Fără putere, îngheţat,
Mănuşa pentru mâna stângă
Pe mâna dreaptă-am îmbrăcat.

Că sui un munte, îmi păruse,
Şi treptele erau doar trei...
"Hai, mori cu mine!" toamna-mi spune
Ţinându-mi calea sub un tei.

"Ursitele mi-au fost haine,
Şi mă-nşelară zi de zi..."
Răspuns-am tristă: "Şi pe mine!
Cu tine-odată voi muri".

Aceasta-i ultima cântare.
Priveam spre casă de cândva -
Gălbuie şi nepăsătoare
Lumina-n dormitor ardea.


Anna Ahmatova -  poet rus 1889-1966

Anisoara Puica

Este o interpreta de muzica usoară din Moldova de dincolo, cânta o muzica de estrada, zic eu ca merita ascultata.








Auditie placuta